Piatra Neamț… începutul și sfârșitul unei vieți, viața mea. Dacă aș fi avut în tinerețe înțelepciunea ceasurilor de acum și aș fi încredințat unui caiet toate întâmplările vieții mele, ele s-ar fi suprapus total realității; dar atunci altele mi-au fost grijile și preocupările, iar azi, când încerc să le descriu din amintire, toate îmi apar ca niște flori puțin veștejite, dar încă pline de un nostalgic parfum.
Acum, la început de drum, mi-e frică de necunoscut. Să stăpânești și să ordonezi în scris propriile-ți gânduri s-ar părea a nu fi prea ușor. N-am făcut poezii la vârsta viselor de dragoste. N-am ținut un jurnal căruia să-i fi încredințat frământările adolescenței. N-am scris nimic. La drept vorbind, n-am așternut nimic pe hârtie, dar cu ochii minții am urmărit toată viața ca într-un film, depănarea acțiunilor restrînse sau ample, simple sau complicate, după cum izbutea vălmășagul gândurilor să împletească realitatea cu dorințele și cu imaginația; iar preaplinul minții îl încredințam scrisorilor către cei dragi, când ei se aflau departe, sau povestirilor, când ei se aflau lângă mine.
În vremea aceea eram adeseori întrebată de ce nu scriu povestea vieții mele. Pentru cine? întrebam eu. „Pentru mine, pentru Alexandru, pentru copiii lui”, venea răspunsul și îndemnul. Pe atunci trăiam atât de intens în prezent, zilele îmi erau atât de pline încât nu mai găseam timp pentru întoarceri în trecut și răbdare pentru a zugrăvi imaginile… Astăzi, poveștile de atunci, replicile și îndemnurile tale, dragul meu, sunt hrana sufletului. Te ascult și scriu și nu mai întreb pentru cine. Scriu pentru mine, pentru a-mi potoli setea de a povesti, scriu pentru a-mi elibera gândurile, scriu o scrisoare lungă pentru tine, o scrisoare pe care nu mă grăbesc s-o termin, fiindcă nu am unde s-o trimit ca să ajungă la tine. Tu ești în mine, mă urmărești când scriu, îmi conduci gândurile și voința. Pentru tine scriu, dragul meu drag…
(Autoarea, Adelina von Kugler Fodorac)






