Coperta cărții Eu și tu. Relația ca întâlnire prezentă și comunicarea iubitoare

Eu și tu. Relația ca întâlnire prezentă și comunicarea iubitoare

Anul apariției
2010
Pagini
296
ISBN
978-606-92208-7-0

Nu vindem online — vă răspundem cu informații despre disponibilitate, preț și livrare.

Despre carte

Pedagogia persoanei prin excelență constituie o abordare particulară pentru confruntarea problemelor personale și pentru participarea acesteia la taina sfintei mărturisiri. Terapia se înfăptuiește cu harul tainei în cadrul climatului de cucernicie și comunicare a credinciosului cu duhovnicul[1]. În dialogul pastoral sau terapeutic nu trebuie ca preotul sau psihoterapeutul să facă vreo deosebire între penitenți sau pacienți, întrucât Dumnezeu „pe toți i-a cinstit cu un singur fel de naștere, cea duhovnicească: toți am primit o singură cetățenie, cea din Ceruri; toți purtăm aceeași cruce…”.

Se impune o recapitulare. Putem recapitula și rezuma ideile ce s-au prezentat despre felul cum trebuie să se desfășoare dialogul pastoral sau terapeutic. Biserica – în chip de comuniune a persoanelor – vindecă pe credincioși atât personal cât și social. Sfințește fiecare persoană în timp ce nu pierde nicidecum valoarea ei dinamică și comunitară: „Numele Bisericii este întâlnire și însoțire”. Iubirea îi ține nedespărțiți pe membrii ei, fără ca ea să fie desființată de particularitățile personale ale fiecărui membru, așa încât unirea lor să fie autentică, „membri față de membri”.

Prima grijă a preotului sau a psihoterapeutului trebuie să fie cea de a-l face pe interlocutor să se simtă comod. Indiferent de numărul întrebărilor la care trebuie să se răspundă și de informațiile care trebuie să se transmită, preotul trebuie întotdeauna să înceapă de acolo de unde se află interlocutorul lui. După o scurtă declarație introductivă despre scopul evident al întâlnirii, sunt necesare unele întrebări care să dea o oarecare direcție și care să-l ajute pe interlocutor să exprime ceea ce are pregătit în mintea lui.  

E oportun ca preotul să fi gândit dialogul anterior și să aibă vreo idee despre ce ar vrea să atingă prin el. Dar, lăsându-l pe interlocutor să vorbească mai întâi, descoperă care este scopul pe care-l are acela și prinde anumite fire pentru un progres mai bun al dialogului. Își are aspirațiile lui, însă își lasă planul acțiunii flexibil până când aceste „fire” arată care e drumul cel mai bun de urmat.

Cândva la începutul discuției, cât se poate de repede, trebuie să i se dea interlocutorului o idee despre ce poate aștepta de la preot și despre comunitatea pe care el o reprezintă, precum și despre felul responsabilității pe care interlocutorul trebuie să și-o asume în confruntarea problemei care-l preocupă.

Adesea putem să o facem prin întrebarea „În ce mod credeți că putem să vă ajutăm?”. Interlocutorul are nevoie de asigurarea că se află în locul corect pentru ajutorul de care are nevoie, dar nu trebuie să i se dea asigurări exagerate care-l fac să se simtă că el însuși e eliberat de orice responsabilitate și că problema lui se va rezolva fără participarea lui. După ce interlocutorul a spus de fapt ceea ce-l preocupă în felul lui, preotul va folosi indiciile ce au fost descoperite ca să pună întrebări și să provoace discuții în zonele acute unde investigarea promite să fie rodnică. În acest stadiu al dialogului e nevoie de o direcționare foarte experimentată.

Duhovnicul trebuie să hotărască zonele ce trebuie să fie cercetate și care e modul cel mai bun de a-l scoate pe interlocutor din lumea lui specifică. Pentru succesul acestui fapt e necesară dezvoltarea simpatiei între el și interlocutor, ce-i va da ultimului încrederea despre dorința altruistă a preotului de a-l ajuta și despre faptul că dispune de cunoașterea și înțelegerea necesară pentru un ajutor eficient.

Această încredere fundamentală poate fi dezvoltată printr-o direcționare atentă a discuției spre cunoașterea necesară a factorilor fundamentali neevidenți ai problemelor specifice ale interlocutorului.

Nu e ușor ca cineva (preotul) să atingă acel mod care îi permite interlocutorului să vorbească spontan și care totodată dă dialogului o direcționare continuă spre zonele rodnice. O simplă ascultare și întărire îl lasă pe interlocutor să înoate în aceeași mare a nesiguranței în care era pierdut când a venit la preot cerându-i ajutorul. La fel, prea multă îndrumare și sfaturile ucid dialogul de la începutul lui, împiedicând conștientizarea elementelor celor mai distinctive ale materialului.

Așa cum s-a subliniat deja, nu e ușoară atingerea echilibrului între ușurarea interlocutorului de povara insuportabilă a dificultăților ce i se par de nedepășit și păstrarea pentru el a responsabilității fundamentale despre demersul vieții lui. E o ispită pentru preot, în special când se ocupă de copii și bătrâni, de a le spune exact ce trebuie să facă, dar trebuie să se opună acestei ispite. E mai bine ca interlocutorul să facă niște greșeli, să simtă că are nevoie de un oarecare ajutor și că acesta din urmă vine prin inițiativa lui. 

Când încheiem un dialog pastoral trebuie să avem în vedere anumite lucruri. E bine de obicei să încheiem cu o recapitulare. Legarea firelor dialogului și recapitularea celor ce trebuie înfăptuite până la întâlnirea următoare e folositoare. Dacă o întâlnire viitoare e necesară ar trebui să fie stabilită cu exactitate. Dacă pe parcursul dialogului au fost exprimate multe sentimente, preotul îl va proteja pe interlocutor de sentimentul dezamăgirii și al părăsirii dacă își îndreaptă atenția spre faptele obiective înainte de încheierea dialogului.

Una dintre abilitățile spirituale importante ale preotului este de a-și cunoaște limita; a ști când trebuie să-l trimită pe interlocutor la altcineva, când să oprească dialogul, când să cerceteze anumite sentimente ale acestuia și când să lase anumite zone neinvestigate pretinde abilitate ce se dobândește prin practică. Ajută să ne amintim că preotul nu trebuie să aspire la o schimbare deplină a personalității interlocutorului lui. Lucrarea lui e de obicei mult mai limitată. Nu trebuie să se oprească prea devreme, nici prea târziu, ci în momentul potrivit. Și „momentul potrivit” diferă de la caz la caz. În timp ce se dezvoltă abilitatea dialogică a preotului alegerea se face cu o mai mare ușurătate și încredere. Această abilitate nu se dobândește prin citirea unor cărți, ci prin studiul teoriei despre dialog și prin examinarea atentă, sub lumina acestui studiu, a experienței personale dialogice a fiecăruia.

Cere informații

Despre carte

Lăsați-ne datele dumneavoastră și vă răspundem cât mai curând — despre disponibilitate, preț, livrare sau orice altă întrebare legată de această carte.